Nu prea mi-au placut apusurile de soare, prin simplul fapt ca ziua placuta se termina si lasa loc unei nopti plina de naduseala si tantari hulpavi.
Prin 2000, apusul de soare mi s-a parut insa interesant, intrucat urmarind La Vuelta, lucrurile nu mai erau atrase in vartejul finalului.
Desertificata Spanie nu se compara cu primitoarea Franta si nici macar cu muguria Italiei, dar parca exista totusi un alt fel de disputa in al treilea mare tur ciclist.
Era cald si un soare sec imbinat perfect in cadrul partial desertificat al Iberiei. La noi, tocmai ce ajungeam acasa de la orele lipsite de interes ale profilului de informatica.
Sportiv scapasem si de Lance Armstrong, ins care-mi provocase deja dezamagiri sportive si care avea sa-mi mai ofere destule insatisfactii in anii ce aveau sa vina.
Era si Jan Ullrich... dar doar asa. Castigator in 1999, germanul se pregatea de Jocurile Olimpice si rula in Vuelta probabil intrebandu-se 'ce cartofi o fi halit Armstrong ala?!'.
Cu toate ca nu avea multi rutieri din prima linie, Vuelta atragea fix prin acest aspect, oameni cam lipsiti de sanse in Tour de France, Olimpiada, Giro sau alte mari curse. Aici putea sa fie si ei in rol de zmei.
Si timpul trecea rapede, devenind indiferent la apusul soarelui, prins in ciclicitatea etapelor de zi cu zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu